Idiocraţia

"Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda, şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!"

(Osea, Osea cap. 4 vers. 6)

De multe ori nu-mi vine să cred cât de idioţi putem fi. Clipul de mai sus e doar un mic exemplu. E departe de noi, adevărat, dar dacă ar fi să citim câteva articole de pe site-urile unor instituţii de media creştine din România am fi la fel de şocaţi. Oamenii pur şi simplu nu cunosc Biblia. Şi nu numai atât, nu cunosc nici alte învăţături. Mai mult, se afişează cu tot felul de opinii ridicole ca şi cum acestea ar veni din partea întregii comunităţi creştine, uneori din partea lui Dumnezeu chiar. Imaginează-ţi un asemenea tupeu!

Trist este faptul că astfel de oameni sunt aşa de departe încât se văd aproape. Un fel de Cristofor Columb. Şi el se credea în Indii, dar era în Americi. Cu totul altceva. Oricum, Columb are parte de mult mai multă clemenţă din simplul motiv că nimeni nu avea de unde să ştie unde se afla. Dar noi? Noi nu suntem de ieri pe pământurile evangheliei. Noi ne mândrim cu credinţa noastră. Cu predicatorii şi cu martirii noştri. Păcat că au murit aşa mulţi, totuşi. N-am învăţat de la ei nici măcar lucrul elementar că trebuie să cunoşti ceea ce crezi. Altfel cazi de frică sau cazi în erezie.

Idioţenia e cel mai grav lucru pe care un creştin şi-l poate provoca. Nu se poate compara în nici un fel cu naivitatea şi inocenţa unui copil. Nici cu modestia şi smerenia unui om evlavios. Faptul că nu cunoaştem Scripturile ne duce drept în iad, pe mulţi dintre noi. Micile erezii pe care le îmbrăţişăm în fiecare zi sunt ca nişte chisturi în plămânii noştri. Ne sufocă încet, până la insuficienţă totală.

Am observat că ne place să folosim cuvinte deosebite în predici, cum ar fi postmodernismul. De cele mai multe ori nici măcar predicatorul nu ştie cu ce se mănâncă conceptul, darămite ascultătorii. Şi mai trist e că dacă spui unor tineri despre darurile Duhului Sfânt obţii cam aceleaşi reacţii. Ignoranţi. Mai bine să cădem pe spate de râs (unii fac asta la propriu) la biserică decât, Doamne fereşte, să învăţăm ceva.

Oameni buni, fraţi sau nu, practicanţi sau simpatizanţi, aţi auzit multe despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ar fi bine să mai trecem o dată prin strigarea înţelepciunii din Proverbele lui Solomon. Poate ne motivează să ne punem cu burta carte din nou. Altfel e nasol!

Exerciţiu: oare câţi dintre oamenii pe care îi admirăm sunt proşti?

Bineînţeles că nu putem schimba lumea, dar putem să ne ajustăm pe noi. Puţin câte puţin. Biblia în fiecare zi, o carte cu lumină de sus din când în când. Lucruri de genul ăsta. Cel mai greu e să accepţi. Am luat un citat din Osea. Îndrăzneţ profet. Mai mult decât îndrăzneţ a fost încercat. Ca să poată vorbi după placul Domnului a trebuit să înveţe, să trăiască chiar, durerea lui Dumnezeu. S-a căsătorit cu o femeie uşoară, la porunca Domnului, şi aceasta l-a părăsit. A luat-o din nou de pe străzi şi tot din nou a fost părăsit. Dar la final, cine e bufonul?

Triste vremuri ... te pune pe genunchi, nu-i aşa?

Bună dimineaţa!

P.S. Nu vreau să rămân neînţeles, aşa că poftiţi:

IDIÓT, -OÁTĂ, idioţi, -oate, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de idioţie; tâmpit, cretin, imbecil. 2. Adj. (Despre manifestări ale fiinţelor) Care manifestă, care exprimă, care denotă nerozie, stupiditate etc. [Pr.: -di-ot] – Din fr. idiot.

TUPÉU, (rar) tupeuri, s.n. Îndrăzneală, cutezanţă care întrece limita cuvenită; obrăznicie, impertinenţă. – Din fr. toupet.

NASÓL, -OÁLĂ, nasoli, -oale, adj., s.m. şi f. (Arg.) 1. Adj., s.m. şi f. (Om) urât sau ridicol. 2. Adj. (Despre obiecte) De proastă calitate; urât, uzat; caraghios. – Din ţig. nasvalo „bolnav'”, nasul „rău, meschin”.

PROST, PROÁSTĂ, proşti, proaste, adj., s.m.şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de inteligenţă, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ♢ Expr. Un prost şi jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede uşor; (om) naiv, credul. ♢ Expr. A-şi găsi prostul = a-şi găsi omul pe care să-l poată înşela uşor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s.m. şi f. (Înv. şi pop.) (Persoană) fără ştiinţă de carte; (om) neînvăţat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiţie socială modestă, din popor, de jos, de rând. ♢ (În trecut) Soldat prost = ostaş fără grad; soldat. 4. Adj. Obişnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este aşa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcţional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situaţii, ştiri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ♢ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jigneşte. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneaţă sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbrăcat în haine groteşti, care întreţinea o atmosferă de veselie la curţile suveranilor sau ale seniorilor; măscărici, nebun. ♦ Personaj comic buf³ într-o piesă de teatru. ♦ (Peior.) Persoană care face pe alţii să râdă prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocură într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.