Episodul al II-lea. Fericirile

II.1. Introducere

Ce este fericirea? Iată o întrebare care nu acceptă un răspuns grăbit. Fericirea este o stare de împlinire totală? Cum se poate aşa ceva, până la urmă? Sfântul Gregorie de Nisa spune despre fericire că este posesia tuturor lucrurilor despre care se ştie că sunt bune şi că din această stare nu lipseşte nimic ce ar putea fi dorit într-un mod curat, inocent. Ca să înţelegem mai bine conceptul de fericire, poate ar fi bine să ne uităm puţin la antonimul lui: suferinţă sau chin. A suferi înseamnă să fi îndurerat fără voia ta. Contrastul între cele două stări este mare, dar putem observa că atât fericirea cât şi suferinţa sunt stări perfecte. Extreme pure. Ceea ce găsim la mijlocul lor este o mixtură ciudată de care au parte toţi oamenii. Tânjim după fericire, însă alegerile pe care le facem ne contrazic uneori. Apoi mai sunt situaţiile în care simţim chiar suferinţa pură. Între aceste locuri ne trăim vieţile.

În acest context sunt menite a fi privite şi fericirile din predica lui Cristos. Dumnezeul nostru bun a venit ca să ne ofere o ieşire din starea de suferinţă. Dar iată cât de ciudate sunt căile lui către fericire! Până şi astăzi, deşi textul ne este atât de familiar, Fericirile îşi păstrează caracterul de buturugă mică. Ele răstoarnă valorile morale ale lumii în care trăim prin simplul fapt că le împinge la extrem. Nu vreau să intrăm într-o discuţie în care să dezbatem până unde ar trebui să punem în aplicare cuvintele Mântuitorului. Am descoperit că sunt cel puţin douăsprezece puncte de vedere diferite cu privire la acest lucru. Pe parcursul curgerii timpului, teologi din toată lumea creştină s-au străduit să afle ce a vrut, de fapt, să spună Cristos prin cuvintele acestea. Şi nu au ajuns la consens. Dar cert este faptul că Fericirile descriu un mod de viaţă ideal către care ar trebui să tânjim cu toţii. Acum ne străduim şi ne căznim. Ne este greu, uneori foarte greu. Dar nu va fi aşa veşnic.

Dacă ar fi să păstrăm comparaţia dintre Isus şi Moise, dintre Legea Vechiului Testament şi cea nouă, fericirile ar fi corespondentul sau completarea, desăvârşirea celor zece porunci. Iată cum, din nou, Marele Învăţător ne arată o cale nespus mai bună (1 Cor. 12: 31). Pentru că suntem atât de obişnuiţi cu textul biblic trecem foarte uşor peste înţelesul lui real. Dar dacă încercăm să pătrundem în învăţătura cristică suntem “condamnaţi” să luptăm pentru atingerea perfecţiunii. Ieşim din vremurile de neştiinţă (Fapt. Ap. 17: 30). Aşa că vă recomand să citiţi rândurile următoare cu deplină responsabilitate, la fel cum şi eu încerc să le scriu.

II.2. Cei săraci în duh

“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”

(Matei 5: 3)

Sărac în duh înseamnă să fi smerit, umil. Smerenia este starea în care realizezi că toate darurile şi binecuvântările tale au venit prin harul lui Dumnezeu. Sărăcia în duh înseamnă, deci, să fi complet gol şi deshis pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Haideţi să ne comparăm cu un pahar. Dacă suntem goi înseamnă că tot ceea ce e mândrie e dat deja afară. Suntem, deci, gata pentru a fi umpluţi cu altceva. Mai mult decât atât, goliciunea interioară aduce după sine lipsa oricărui scop omenesc, firesc. Absenţa unor astfel de strădanii înseamnă prezenţa unei păci lăuntrice inegalabilă. Devenim, în acest fel, disponibili pentru a împlini Voia lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, lipsa smereniei înseamnă, fără echivoc, mândrie. Iar mândria aduce după sine ura şi dorinţa de răzbunare, mai ales atunci când ne simţim adânc ofensaţi. Dacă fiecare om ar fi smerit şi sărac în duhul cu siguranţă că nu ar exista lupte sau războaie.

Împărăţia cerurilor aparţine celor săraci în duh, celor smeriţi şi orientaţi către binele celorlalţi oameni. Dar ce-i de făcut? Să ne lăsăm călcaţi în picioare de oamenii “bogaţi” în duh? Să nu ripostăm, să nu ne opunem nedreptăţilor? Vă las pe voi să judecaţi. Eu o voi face în dreptul meu. Dumnezeu să ne dea putere şi înţelepciune să facem alegerile corecte, să ne smerim după cum şi El s-a smerit.

“Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi.”

(Isaia 53: 3, 4, 5)